Pe 29 octombrie, a avut loc evenimentul „Anna Eva Budura și 75 de ani de schimburi de studenți între China și România- Expoziție de fotografii și manuscrise” la Centrul Cultural Chinez din București. Doamna Budura, care face parte din prima generație de sinologi români, a ținut un discurs în deschiderea evenimentului. Cu acordul ei personal, publicăm discursul integral al doamnei Budura:
Acum când am pășit în al nouălea deceniu al vieții mele, mă simt ca cel care a urcat pe Taishan – obosită, dar fericită. În fața mea se întinde nesfârșita Lume Sub Cerească în întreaga măreție a frumuseții sale, eu strâng la piept buchetul celor 75 de Primăveri și Toamne. În minte simt bogăția tezaurului lumii chineze acumulată de-a lungul vieții mele. Nu au trecut ani, ci cicluri de Primăveri și Toamne. Sunt fericită că încă dispun de putere ca să trec în revistă acești 75 de ani din viața mea și să ofer concluziile mele generațiilor viitoare interesate să afle experiența vieții mele, viața uneia din cei primii cinci sinologi români, sperând că le vor primi cu înțelegere generoasă și cu interes și le vor fi de folos. Generația mea a trăit, și-a făcut studiile și s-a format ca specialiști în condiții istorice deosebite în timpul celui de al Doilea Război Mondial și după încheierea acestuia. În China, după un veac, ce a rămas în memoria și istoria poporului chinez drept cel al ”marei umilințe” a învins revoluția și s-a proclamat Republica Populară Chineză. A început o nouă eră în care civilizației milenare a Chinei s-au deschis larg porțile de afirmare.
În acest moment istoric, când China urma să-și ocupe locul în marea comunitate a lumii se simțea nevoia cunoscătorilor de limba chineză, respectiv limbilor străine în China. La propunerea premierului Zhou Enlai, chiar în primul an după stabilirea relațiilor, diplomatice s-au semnat acordurile cu schimburi de studenți. La 6 septembrie 1950 au și sosit primii 5 studenți chinezi în România și în România erau deja pregătiți 5 studenți absolvenți ai școlilor medii ca să plece în China. Aceștia au fost Romulus Ioan Budura, Maria Comănescu, Toni Radian, Leonin Vasilescu și Szasz Anna Eva. Ei au plecat la 15 noiembrie 1950 cu trenul și după două săptămâni au sosit la Beijing unde au fost primiți cu mare entuziasm de un grup de studenți, de reprezentantul Ministerului Învățământului, organizațiilor studenților și tineretului din China și de diplomați ai Ambasadei României la Beijing. Noi am fost puternic impresionați și, în ciuda tinereții noastre, am înțeles marea răspundere care ne-a fost încredințată. Capitala Chinei ne-a lăsat o impresie puternică de mare austeritate, trădând tensiune și încordare, dar și dârzenie și determinare. Noi am fost copleșiți de grija gazdelor noastre, încurajați de zâmbetul lor sincer și cald, ni s-a asigurat o îmbrăcăminte potrivită iernilor din China de Nord, o alimentație specială, plăpumi pufoase. La 4 decembrie 1950, într-o zi cenușie de iarnă, am ajuns la Qinghua Yuan, la prima poartă prin care am pătruns în lumea huaxia – chineză, la Alma Mater unde ni se vor fi îndreptați pașii spre însușirea limbii chineze. Aici am fost așteptați de profesori cu mare grijă selectați dintre puținii specialiști de care dispunea atunci China, filologi de seamă și vizionari gata să pună bazele unei noi științe – știința predării limbii chineze străinilor. Azi îmi aduc aminte cu admirație de efortul și determinarea depuse de profesorii noștri de-a preda primele noțiuni ale limbii chineze, prin intermediul limbii ruse, unui grup eterogen de studenți cu limba maternă din familia limbilor latine, slave și fino-ugrică ( România, Bulgaria, Ungaria, Polonia și Cehoslovacia) și să apreciez rezultatele obținute în doar trei semestre și ceva, pentru a-i pregăti să se încadreze în programul cursurilor universitare. După primele două luni în care s-a pus accentul pe pronunție, au început cursurile de gramatică și convorbiri, fără să se slăbească însă exigența la orele în care se punea accentul pe pronunție. În vara anului 1951, studenții și-au însușit deja 600 de ideograme și reușeau să poarte o convorbire simplă. În al doilea an, ritmul de predare a crescut și s-a trecut la studierea textelor politice și literare. Astfel că în vara anului 1952 studenții cunoșteau deja peste 2000 de ideograme, ceea ce reprezenta cerința de bază pentru a putea urma cursurilor la facultăți și pentru a redacta un text de dificultate medie.
Îmi voi aminti mereu cu mare recunoștință, cu admirație și dragoste de întreaga echipă condusă de doamna Deng Yi, ei au rămas în amintirea mea și a colegilor mei nu doar ca dascălii noștri remarcabili, mult respectați ci și ca bunii noștri prieteni, surorile, frații noștri dragi. De-a lungul vieții noastre nu am pierdut ocazia ca să ne întălnim cu ei și să petrecem ore plăcute împreună. Așa cum mi-a mărturisit după mulți ani doamna profesoară Wang Huan cu nici o altă grupă de studenți străini nu au avut așa de apropiate legături sufletești și asemenea rezultate cum au avut cu prima grupă – cu a noastră formată din cinci țări. Cele trei semestre petrecute la Qinghua Yuan au rămas momente de mare importanță în procesul de cunoaștere de către noi a civilizației chineze, în pregătirea noastră de sinologi. În afara orelor de curs ni s-a oferit ocazii pentru a cunoaște monumente istorice ale civilizației chineze, obiceiurile și modul de viață din China, am participat la evenimente politice, spectacole de teatru interpretate de renumiți actori, am vizitat universități și așezăminte culturale, ne bucuram de expuneri pe diferite teme de actualitate prezentate de specialiști. Am fost acceptați ca oaspeți dragi, ca viitorii prieteni sinceri ai Chinei. Noi ne-am simțit acasă. Cu bucurie vă pot spune că deși România nu se număra printre țările care de timpuriu s-au interesat de cunoașterea și cercetarea civilizației chineze, ca de pildă Polonia, Ungaria și Cehoslovacia și nici nu dispunea de instituții de cercetare științifică a sinologiei, ca de pildă Italia , Franța, Rusia, Germania, Anglia, Suedia etc. la acest prim curs de predare a limbii chineze străinilor, grupul de studenți români s-a remarcat prin rezultate pozitive, atât ca pronunție, cât și în ce privește capacitatea de sesizare a unor trăsături specifice de exprimare a lexicului, conceperea propozițiilor etc. Colegul meu, Romulus Ioan Budura s-a remarcat de la primele lecții cu o pronunție perfectă și – așa cum mi-a spus chiar doamna profesoară Deng Yi, după mulți ani - ” oferea speranța profesorilor că învățarea corectă a limbii chineze de către străini este posibilă”. Am fost un grup cu cei mai tineri membrii, absolvenți de școală medie (celelalte țări au trimis absolvenți de facultate, cadre universitare). Noi ne-am adaptat mai ușor noilor condiții de trai. Eram harnici, disciplinați, ne angajam cu plăcere în activități culturale, sportive, eram interesați în asimilarea noilor cunoștințe, recunoscători pentru tot ce ni se oferea, înțelegători față de unele neajunsuri. Progresul nostru în însușirea limbii chineze era urmărit cu mare nerăbdare de membrii ambasadei în tot cursul anilor de studiu și foarte curând am fost solicitați pentru a asigura translația în diferite ocazii. Acceptam cu plăcere și bucurie să punem în practică cele învățate și să ne îmbogățim vocabularul. Problema era recuperarea orelor de curs și completarea notițelor. Colegii noștri chinezi, încurajați de profesori, erau mereu gata ca să ne ajute.
După absolvirea cursului de limba chineză în vara anului 1952 și o scurtă vacanță acasă, ni s-a propus să urmăm cursurile la trei facultăți Romulus Ioan Budura și Toni Radian - literatura și filologia chineză, Maria Comănescu și Szasz Anna Eva – istoria și Leonin Vasilescu – economie. Doi ani am urmat cursuri la alegere, considerate de bază pentru viitoarea noastră activitate. Datorită cerințelor mari de cunoscători de limba chineză Romulus Ioan Budura în anul 1954 a fost angajat cu jumătate de normă la Ministerul Afacerilor Externe, lucrând 3 zile pe săptămână la Ambasadă și participând alte trei, la cursuri. O sarcină grea pe care nu ar fi putut să-o îndeplinească fără ajutorul profesorilor și colegilor de an. Din păcate, Maria Comănescu, după vacanța din vara a anului 1954 nu s-a mai putut întoarce la studii datorită unor probleme de sănătate, care s-au agravat în mod tragic și am pierdut-o. Începând cu anul 1954 eu am urmat încă doi ani cursurile facultății de istorie și mi s-a acordat licența. În anul 1956, am fost angajată la Ministerul Afacerilor Externe, la Secția de presă a Ambasadei noastre. Leonin Vasilescu după absolvire a fost angajat la Ministerul Comerțului Exterior, unde a lucrat până s-a stins din viață, iar Toni Radian a pus bazele Catedrei de limba chineză la Universitatea București.
În ce mă privește, în anul 1966 am trecut la Institutul de studii istorice și Social Politice unde am încercat să pun bazele unei cercetări științifice a cunoștințelor cu privire la istoria Chinei, istoriei relațiilor româno-chineze, stabilirea bazei fondului bibliografic pentru această cercetare. Am pornit de la 0. Ne lipseau dicționarele, lucrările de bază, posibilitatea de documentare, eram foarte des solicitată pentru traduceri etc. Muncii de cercetare îi lipseau lucrurile fundamentale. Treptat, treptat totul s-a rezolvat și când am ajuns în preajma pensionării, mai apoi după ,când dispuneam încă de putere fizică și de bogăția cunoștințelor, de experiența câștigată de-a lungul unei vieți am reușit să sintetizez cele acumulate cu mare dăruire. Am mulțumit soartei mele norocoase că mi-a oferit șansa unică de a învăța limba chineză și de-a cunoaște bogăția unică a civilizației huaxia, care mi-a stimulat gândirea și îmi oferea mari satisfacții intelectuale.
Acesta este firul vieții mele norocoase de sinolog în care am cunoscut evoluția nefracturată a celei mai mari și darnice civilizații din lume, să înțeleg concepția fundamentală a politicii externe care urmărea atingerea armoniei și nu cucerirea, urmărea realizarea păcii mondiale prin întreținerea unui stat bine guvernat, tratând toate popoarele cu aceeași generozitate. Acum, în calitate de primul istoric al Chinei din România sunt gata să predau ștafeta noii generații de sinologi. Le ofer toate aceste rezultate cu urarea ca să le folosească cu spor și să le ducă mai departe. Spre binele României și generațiilor ei viitoare.
Permiteți-mi ca în încheiere să-mi exprim mulțumirile mele sincere domnului Xu Ningbo directorul Centrului Cultural Chinez, pentru dăruirea generoasă dovedită în organizarea acestui eveniment de neuitat, oferind participanților bucuria de a afla noi fapte, unele chiar emoționante, despre momentele istorice ale nașterii științei sinologiei în România, oferind mari satisfacții primelor generații de sinologi și încurajând generațiile tinere pentru continuarea studiilor cu rezultate remarcabile, în beneficiul relațiilor dintre România și China.
MULȚUMESC!